Anii sabatici, motoreta si fructele.

     Pesemne eu nu mai sunt catarator, dar cu blogul tot raman. Se face cam un an de cand nu mai concurez competitiv la ciclism si lumea mai intreaba sau mai aduce vorba de mine, presupun ca n-am fost complet uitat.

       Ma bucura asta, pentru ca nu am planuit sa se termine aici relatia mea cu acest sport, despre care spun adesea ca m-a format ca adult si mi-a oferit niste lectii pe care nu le puteam primi de la nicio scoala. Despre munca, despre oameni, despre mersul lumii in general, depre ce trebuie sa faci sa fii in fata si cum sa stii cand sa spui stop.

        Mai era loc de facut mai mult, dar n-a fost timp. Poate in viitor o sa am posibilitatea sa sustin acoperirea lipsurilor pe care le-am simtit, daca nu eu poate urmasii mei daca o sa am. M-am intins atat de mult in timp pentru ca asa mare e lipsa de perspectiva din ciclismul nostru, sau cel putin asa o percep eu. Ar fi un milion de lucruri de facut sa vezi macar 10% dintr-o dezvoltare organica asa cum e in UK zilele astea, de-asta sunt sceptic.

        In ultima saptamana nationala Romaniei a participat la Campionatul European de Velodrom, nici nu m-am uitat la rezultate, e minunat ca au fost, macar exista un reper acum. Totusi o sa cred in continuare ca aparatul care tine in viata ciclismul este sportul de masa.

                      

   
         In ce ma priveste, sunt genul care nu misca 1mm fara o motivatie buna :)) si in apropiere de 30 de ani cu nevoia de a manca si a conduce ceva. Dracu, pana si o fata cu care ieseam mi-a zis “si eu ce le zic prietenelor mele ca esti? Ciclist??” Probabil asa mult timp petrecut facand 15-20mii de km pe an cu bici nu e cel mai chibzuit lucru. In condiile de la noi trebuie sa fii condus de pasiune si dorinta de a te autodepasi, daca nu, mi-e mila de tine.

         Dar pastrez cu drag relatiile cu prietenii mei din sport, o sa raman conectat, voi organiza in continuare Livada cu ciresi cat va exista interes si cat o sa pot, si voi sustine initiativele care eu cred ca merita la momentul potrivit. Si bineinteles, o sa pedalez in continuare pentru sanatate.


          Cum e cu motocicleta? Pai cu pasiunea pentru 2 roti nu ai cum sa nu iti placa. Demult ma interesa, permisul categoria A il poti obtine de la 25 de ani in sus, iar asta primavara am avut niste timp liber in care am facut scoala. Dupa vreo 2 saptamani am cumparat o motocicleta cam prea fortoasa pentru un incepator, dar ma bazez pe autocontrolul meu si iaca inca nu m-am gasit in nicio situatie periculoasa pana acum.
           Bicicleta m-a ajutat sa invat repede mersul, ce pot spune oricarui biciclist care vrea sa fie motociclist: nu uita ca de data asta greutatea e jos nu sus, ah si ca ala pe stanga e ambreiaj nu frana de fata.
            E un mijloc prin care pot sa refac si turele de altadata de 150-160 de km pentru care momentan nu am suficienta energie pentru a le pedala. Nu se compara, dar asta face omul la pensionare, se odihneste.

            Ce fac acum cu tot timpul? Agricultura. Cresc pomi. Am ceva de furca si inca n-am cu ce ma lauda ca fermier, dar poate intr-o zi cu soare, o sa poti sa cumperi din supermarketul local un mar de care m-am ingrijit eu.

            Bineinteles ca toate astea nu inseamna ca nu o sa ma mai iau vreodata startul la un concurs in forma si cu forta, pentru cine s-a chinuit odata in spatele rotii mele, sa stie ca sunt ca herpesul,poate dura ani, dar nu scapi niciodata de el :))
          

Interviu: Aneliya Karagyozyan - Livada cu ciresi, cum e prin Romania si cateva despre fete si biciclete.

Adrian Nitu: Aneliya, multumesc pentru participarea la Livada cu ciresi, e prima ta prezenta, ce ti-a placut cel mai mult la eveniment?

Aneliya Karagyozyan: Buna, iti multumesc ca organizezi evenimentul! Mi-a placut relieful pentru ca este asamanator cu cel pe care sunt obisnuita, cum este si cel de langa orasul meu, nu foarte tehnic dar distractiv pentru concurs.
De asemenea, am fost surprinsa de faptul ca fondul de premiere a fost directionat catre tineri si femei. In zilele noastre discriminarea pe baza de sex este o mare problema in ce priveste premierea in sporturi. De obicei ciclistele castiga mai putin de 10% din cat castiga barbatii dar situatia la Livada cu Ciresi a stat cu totul altfel. Poate ai facut asta ca sa atragi mai multe femei si tineret catre sport.

AN: Ce ai schimba la o viitoare editie la Livada cu ciresi?

AK: A fost putin dificil sa mentin viteza avand in vedere ca se suprapunea traseul lung cu cel scurt. Am avut grija cand am depasit ciclistii mai putin experimentati si am redus viteza. Poate nu ar trebui ca cele doua trasee sa se suprapuna sau cursele sa aiba startul la ore diferite. Dar pe de alta parte a fost placut sa cunosti multi ciclisti pe traseu, sa ii saluti si sa le multumesti cand te lasa sa ii depasesti.

AN: Participi deseori la evenimentele Riders Club, cum asa? Mai sunt si altele pe care le consideri a fi interesante?

AK: Fiindca locuiesc aproape de frontiera cu Romania, imi e foarte convenabil sa calatoresc in tara voastra. Am inceput sa vin aici pentru ca e concurenta mai mare decat in tara mea si pentru ca, cursele sunt foarte bine organizate. Imi place Ziua B si Maratonul Dunarii.

AN: Spune-ne putin despre palmaresul tau.

AK: In acest an am castigat campionatul national de XCO. De asemenea am castigat si cel mai mare maraton din Bulgaria, Vitosha 100. Am venit pe locul doi la Prima Evadare dupa Suzi Hilbert. Si bineinteles am fost fericita sa castig la Livada cu ciresi. Acestea sunt unele din rezultatele mele din acest an. Iar o alta realizare personala de care sunt mandra este faptul ca baiatul meu a fost admis la liceul la care si-a dorit.

AN: De-a lungul carierei tale, ce competitii ti-au placut cel mai mult?

AK: Am un loc preferat in Bulgaria, este muntele numit Rhodopes. Mereu e o mare placere sa merg acolo, la concurs sau doar antrenament. Si mai este o cursa grea numita Chepelarski turkala, lunga de 70 de km cu 2600m de urcare. Imi place foarte mult. Mai este inca una cu multe catarari in Bulgaria, Cupa Murgash. Aproape aceleasi cifre.

AN: Cand ai concurat prima data in Romania? Ce te atrage in tara noastra?

AK: Am venit in Romania pentru prima data in 2011 (Cupa Emmedue) si am revenit in 2013 iar de-atunci vizitez tara voastra de cateva ori pe an. Satisfactia implinirii ma atrage cel mai mult pentru ca aici intalnesc cicliste rapide si competitita este mai incitanta. Cateodata in Bulgaria finalizez cu o ora inainte locului doi, ceea ce face concursul sa fie “predictibil”. Desigur, nu mereu se intampla asa. In plus, voi aveti mai multi oameni mai multi participanti, organizare si sponsori mai buni.

AN: Am observat un citat de-al tau pe pagina de la Carpathian MTB Epic, cu siguranta o astepti cu nerabdare. Este un proiect curajos pentru scena competitionala a MTB-ului din Romania, ce parere ai de tipul acesta de concurs, ar trebui sa incerce sa participe ciclistii obisnuiti?

AK: Admir echipa de organizare de la Carpathian MTB Epic pentru curajul lor. Cred ca e un eveniment care merita vizitat. Desigur, trebuie sa fii in forma pentru a lua parte la provocare, dar nu e nevoie sa fii profesionist. Poti merge pentru atmosfera si pentru peisaj. Sunt cu adevarat dornica si nerabdatoare sa vizitez muntii Carpati.

AN: Bulgaria e tara mai mica decat Romania cu o situatie economica nu mult diferita. Totusi voi dati ciclisti mai puternici (la sosea cel putin) si continuati sa organizati un Tur narional, oare un management mai bun al federatiei de resort sa fie responsabil de asta?

AK: De-a lungul anilor multe schimbari au avut loc la Uniunea Bulgara de ciclism. Conducerea precedenta acorda multe privilegii ciclismului de sosea. In trecut, doar cluburile de sosea faceau parte din federatie. Acum situatia s-a schimbat cu noul guvern, iar multe cluburi de mountainbike (ca si al meu) fac parte din Uniune. Avem inca multe probleme (majoritate financiare) dar lucram impreuna pentru a dezvolta sportul. Sa fiu sincera am fost putin invidiosi pe echipa Romaniei la Balcaniada de XCO din Grecia pentru ca ei au postat o poza cu o echipa mare unde toata lumea era imbracata in echipament frumos de lot. Au participat doar cativa bulgari (patru sa fiu exacta) si nu au avut sustinerea care ar fi trebuit.
Deci revenind la ciclismul de sosea si Bulgarii: da, cluburile de sosea au traditie lunga, ei antreneaza tineri de la varste fragede iar asta ii ajuta sa devina ciclisti puternici mai tarziu in viata. Dar am observat ca si Federatia Romana incepe sa se dezvolte si ca luati parte la Campionatul European. Sa tinem pumnii ca ambele tari sa dezvolte ciclismul la un nivel mai bun.

AN: Adversarele tale din Romania sunt marjoritatea fete tinere la inceputul carierei lor, ca o profesionista versata, ce sfaturi le-ai da?

AK: Acesta e un lucru foarte bun, sa incepi sportul cand esti tanara si ai posibilitatea sa iti antenezi toti muschii, oasele si sistemele. Intrebarea ta m-a facut sa rad pentru ca eu am inceput sa merg pe bicicleta la 30 de ani, iar asta a fost acum aproape 10 ani. Da, cu asta sunt versata dar nu sunt profesionista :) Lucrez ca profesoara la Universitatea Militara. In timul ramas ma antrenez (fara program sau antrenor) dar am o zi foarte incarcata si adesea antrenamentul sufera datorita altor obiective sau doar din cauza epuizarii.

Romancele voastre au antrenori foarte buni, cum ar fi Razvan Juganaru. Tot ce trebuie sa faca e sa ii asculte si sa fie perseverente. Sunt foarte ambitioase si sunt sigura ca or sa se dezvolte daca continua sa se antreneze.
Am observat acest lucru, prima mea participare in Romania a fost in 2011, si de atunci multe cicliste puternice au disparut din competitii. Pot da cateva exemple, Zsuzsa Gyurka, Emese Fodor, Irina Dumitru, Beata-Adrienne Piringer, Alexandra Lazar, etc. Erau foarte rapide dar s-au lasat de curse. Asa ca, fetelor continuati sa pedalati :)

Pe langa asta, fetele ar trebui sa fie atente la sanatatea lor. Stiu ca sportul cere sa fii foarte slaba, dar daca scazi prea mult in greutate poti avea probleme cu oasele si sistemul reproductiv mai tarziu in viata. In plus, dezechilibrele nutritionale sunt un lucru tipic pentru femei (nu doar sportive). Pe scurt, sanatatea e cea mai importanta, apoi vin rezultatele, cursele, etc. Toti acesti ani am incercat sa raman sanatoasa evitand riscurile si supraantrenamentul. Moderatia probabil vine mai tarziu in viata, cand esti tanara si ai energie, iti doresti repede succesul. Cateodata aceasta atitudine poate duce la consecinte nedorite.

AN: Ai castigat concursul cu picioarele, dar a fost ziua ta norocoasa castigand bicicleta la tombola, ai fost destul de uimita. E prima data cand castigi ceva in vitata ta?

AK: Da, a fost o surpriza grozava pentru mine, deoarece nu am castigat nimic in viata, si in al doilea rand a fost amuzant pentru ca acum o luna, eu impreuna cu clubul meu, am organizat un eveniment sportiv alaturi de Decathlon Bulgaria. Premiile mari de la tombola au fost trei biciclete si m-am bucurat sa vad chipurile oamenilor cand au castigat bicicletele. Acum sentimentul “revine”.




Adrian Nitu: Aneliya, thank you for racing at Livada cu ciresi, it’s your first participation, what is it that you liked best about the event?

Aneliya Karagyozyan: Hi, thanks for organizing the evnt! I liked the terrain because it looks the same like the terrain I am used to because it’s the same like the one near my home town: not too technical but still fun to race.

Also I was surprised that the prize fund was assigned only to youths and women. Nowadays It’s a big international issue with gender differences in prizes in sports. Usually women cyclists get less than 10% of what men receive but the situation with Livada cu Ciresi was very different. Maybe you did this to attract more women and more young people to the sport.

AN: What would you change to a future edition of Livada cu ciresi?

AK: It was a little bit difficult to maintain racing speed when the short and the long tracks overlapped. I was careful when passing the less experienced riders and I decreased the speed. Probably the two tracks shouldn’t overlap or the races should be at different time. But on the other hand it was nice to meet a lot of riders on the course, to say hello or thank you when they let you pass.

AN: You frequently attend Riders Club events, how come? Are there any others that you find interesting?

AK: Since I live close to the Romanian border, it’s very convenient for me to travel to your country. I started coming because there is more competition than in my country and the races are very well organized. I like Ziua B and the Dunarii Marathon.

AN: Tell us a bit about your palmares.

AK: This year I won the Bulgarian National Championship XCO. Also I won the biggest marathon in Bulgaria: Vitosha 100. I came second on Prima Evadare after Suzi Hilbert. And of course, I was happy to win Livada cu Ciresi.  These are some of my sports achievements this year. But another personal achievement that I am proud of is that my son got accepted in the high school that he wanted to.

AN: Throught your career, what is the race that you liked best?

AK: I have a favourite place in Bulgaria and it is the mountain called the Rhodopes. It’s always great pleasure to go there: racing or just riding. And there is a tough race called Chepelarski turkala which is 70 km long with about 2600 meters ascent. I like it very much. Also another one with lots of climbing in Bulgaria: Murgash Cup. Almost the same numbers.

AN: When have you first raced in Romania, what attracts you to our country?

AK: I came to Romania for the first time in 2011 (Emmedue Cup) and then I came back in 2013 and since then, I visit your country a few times per year. Completion attracts me the most because here I meet fast riders and competing is more exciting. Sometimes in Bulgaria I finish 1 hour ahead of the second competitor which makes the race “predictable”. Of course, it’s not always like that. Also you have more people, more participants, better organization and sponsors.

AN: I’ve noticed a quote of yours in the Carpathian MTB Epic race page, you must be eagerly expecting it, it’s a courageous project for the Romanian MTB racing scene, what it your opinion on this type of race? Shoud ordinary yet fit riders try it?

AK: I admire the team of the Carpathian MTB Epic for their courage to organize it. I think it’s an event that deserves to be visited. Of course, one should be fit in order to take part in the challenge but it’s not necessary to be a professional or competitor. One can join just to enjoy the atmosphere and the scenery. I am really excited and eager to visit the Carpathian mountain.

AN: Bulgaria is a smaller country than Romania with an economic situation not much different, yet you give out stonger cyclists (road at least) and keep organizing a national Tour, could a better management of the national federation be responsible for this?

AK: During the recent years a lot of changes happened to the Bulgarian Cycling Union. The previous governing authorities gave a lot of privileges to road cycling. Even in the past only road cycling clubs were part of the Federation. Now the situation changed with the new government and a lot of mountain bike clubs (like mine) are part of the Union. We still have a lot of problems (mainly financial) but we work together on developing the sport. To be honest, we were a little envious of the Romanian national team at the Balkan Championship of XCO in Greece because they posted a picture with a huge team and everyone was dressed up with beautiful team jerseys. There were only a few Bulgarians (4 to be precise) and they didn’t have enough support as they should have had.

So, getting back to road cycling and Bulgarians: yes, road cycling clubs have a long tradition, they train young boys since very early age and this helps them develop into very strong riders later in life. But I notice that the Romanian Federation is also developing and you take part in the European Championships. Fingers crossed that both countries develop cycling to a better level.

AN: Your adversaries in Romania are mostly young girls at the beginning of their career, as a seasoned pro what advice would you give them?

AK: This is very good thing: to start a sport when you are young and you have the possibility to train all your muscles, bones and systems. Your question made me laugh because I started riding a bike when I was 30 years old and this is almost 10 years since then. Yes, that makes me seasoned but I am not a pro J I work as a teacher in the Military University. In my spare time I train (without a program or coach) but I have a very busy day and my training often suffers because of other tasks or just exhaustion.

Your Romanian girls have very good coaches like Razvan Juganaru. All they have to do is listen to them and be persistent. They are very ambitious and I am sure they will develop if they keep riding. This is what I noticed: my first race in Romania was in 2011 and since then many strong riders disappeared from the competitions. I can give examples Tsutsa Gyurka, Emese Fodor, Irina Dumitru, Beata-Adrienne Pirringer, Alexandra Lazar, etc. They were very fast but they quit racing. So, girls: keep riding J

Also girls should watch closely their health. I know that the sport requires us to be very slim but going too low in weight can cause problems with the bones and the reproductive system later in life. Also, some eating disorders are typical for the women (and not only) athletes. In short: health is the most important thing, then come the results, the races, etc. During all these years I tried to stay healthy by not overtraining or risking. Moderation probably comes at later stages in life and when you are young you have the energy and you want to succeed right now and very fast. Sometimes this can be tricky and lead to unwanted consequences.

AN: You won the race with your legs, but it was your lucky day winning the bike at the tombola, you were quite amazed of this. Is this the first time you win something like this in your life?

AK: Yes, it was a great surprise for me first because I never won anything in my life and second, it was funny because 1 month ago my cycling club and I organized a sports event together with Decathlon Bulgaria. The big prizes at the tombola were 3 bikes and I was very glad to see people’s faces happy when they won the bikes. Now the feeling “returns”.

RGT Teleferic Challenge

Salut drag cititor!

      Daca urmaresti acest blog de mai mult timp trebuie sa fii putin curios sa citesti aceasta prima experienta de concurs pentru mine in 2017.
      Am ales sa particip la concursul de la Poiana Brasov si pentru ca acum mi-a permis timpul sa dau mici ture seara de o ora – o ora jumate, facute in special pentru controlul greutatii deci nimic prea intens, dar mai ales pentru ca este primul de MTB organizat de Alex Ciocan. Mi-a fost starnit interesul sa vad ce-i poate pielea pe taramul asta, putini stiu ca Livada cu ciresi ar fi trebuit la inceput organizat de mine alaturi de Alex, probabil nici Simona care sigur citeste aici.

      Traseele insemnau parcurgerea unei ture unice o data, de doua sau  trei ori. Am ales doua ture din respect de sine desi picioarele s-au inmuiat cand au auzit de concurs mai lung de doua ore. “Ce-am fost si ce-am ajuns” vorba VP-ului FRC Catalin Sprinceana, si el un pic cam obosit in timpul cursei.
      Oricum am trezit suspiciuni de sandbagging si la 2 ture, cum expresia “stai linistit ca sunt praf” este utilizata exhaustiv pe la noi nu prea m-am folosit de ea si am lasat faptele sa vorbeasca.

                       
                                             foto: Andrei Colotelo

      Deci plimbarica, fara pretentii doar de distractie. Pe un traseu care ar fi bagat Teleferic Challenge in top-ul preferatelor mele si pe care sigur faceam treaba in zilele bune, pentru ca are fix ce imi place, vreo 2 urcari mai lungi si grele. Coborari non-tehnice dar nici sa trebuiasca sa dai la pedale pe ele, cu cateva posibile capcane pentru neatenti.

      Dupa start am vrut sa ma testez sa vad pe unde stau, am inceput sa ma gandesc, “hm, asa se fuge la tura medie? Pai cu 200-250km saptamanal intru din nou in joc” dar nu sunt asa sigur ca ar trebui, ar fi ca si cum as retrograda, ma gandesc si promit ca o sa fac doar ce imi place.
                      
                                            foto: Andrei Colotelo
      Vine prima coborare, una de viteza mare zic, dar unde mergeai peste genul ala de pietris pe care daca iti luai viteza prea mare iti trebuiau oarecare cunostinte sa opresti in siguranta. Am inteles ca s-au indreptat cu cauciucurile spre cer cativa baieti pe aici. Defapt nici eu nu mai aveam mult la gardul/balustrada aia unde era viraj la dreapta, noroc ca am indreptat privirea spre traiectoria corecta si am scos piciorul.

      Urcarea pe drum, foarte frumoasa, fix ce-mi place. Apoi am ajuns la o bariera...inchisa pe unde trebuia sa te strecori printr-un spatiu de 50cm, c-mon dudes...

                   
                                          foto: Brindusa Mutoiu

     Vine si urcarea abrupta, participanti bunicei faceau pushbike dar eu m-am hotarat sa vad cat merge pe ea. Am urcat cam 80% ceea ce nu cred ca e rau, Edy Kubat care era langa mine a urcat un pic mai mult dar el are vreo 40kg si pinioane Sram Eagle.

      Pe unul din sectoarele de asfalt intalnesc o voluntara care apara cu abnegatie siguranta sportivilor intreband un sofer de ce pula ei nu opreste.

     Pe o alee pietonala aproape de finish un trecator voluntar incetineste sportivii intr-o zona cam periculoasa, intrai de la soare in umbra si nu vedeai randurile de trepte care urmau, sau cel putin eu cu farurile mele nu le-am vazut.
     Am reusit sa incetinesc fara probleme peste trepte, but wait, there’s more, ieseai print-o cale serpuita printre tarabe care vand cacardele din alea de “artizanat” bine ca n-a iesit nimeni de acolo cu vreo blana de oaie la roata, strapuns de un creion de-ala mare sau impiedicat de pitici.

foto: Brindusa Mutoiu

     Am inceput si tura a doua si pe la pragul de 2 ore am intampinat niste probleme energia, cred ca aveam glicemia mai mica decat diametrul rotii.  Era frumos traseul dar a trebuit sa o iau pe cel mai scurt drum spre finish. Imi trebuie niste rezistenta sa ma bucur asa cum trebuie de turele putin mai lungi. In plus, urma sa merg seara la o nunta iar apoi la servici la 05:30.

     Felicitari Alex C. si hotel Teleferic pentru organizare, RGT stim cu totii cam ce inseamna, la Teleferic am mai fost si am vazut ca e treaba serioasa acolo, m-am asteptat la un eveniment grozav si nu am fost dezamagit.

Drumuri bune,
Adi

Livada cu ciresi - Editia a IV-a 2017 - race director

Ia-ta ma povestind de a patra editia a concursului de mountainbike pe care il coordonez. “Livada cu ciresi” chiar prinde traditie!
Anul acesta a fost mai stresant fata de ultimii 3 deoarece am avut mai multe responsabilitati. Dar am ramas mereu in grafic si in acelasi timp am invatat ca este impractic sa ai un program  prea intens de-a lungul intregii zile.
Caldura anuntata constituia o problema majora, in urma avertizarilor IGSU si din respect pentru participanti si staff am ales (la recomandarea MPG) scurtarea traseelor, mutarea startului mai devreme si alimentarea cu gheata pe traseu. Better safe than sorry. Chiar si cei care prefera turele mai lungi, daca ar fi fost 45 de grade sigur ar fi fost de acord.

                             

                                       
Am pus totul la punct din seara dinainte iar in dimineata concursului nu ramaneau decat cateva lucruri de facut. Totul a mers snur, oamenii de la punctele de alimentare seriosi, veniti din timp. N-am lasat nimic la voia intamplarii ca nimic sa nu mearga greu.

La 8:30 a venit momentul primului start al zilei, cel al cursei rezervata copiilor. In acest an s-au strans o gramada de copii, super! Injectam acum ciclismul in ei si in 10 ani o sa avem altfel de ciclisti in Romania.

Am intarziat putin startul pentru ca mai erau cativa copii pe traseu, 7 km in 1.5h ii faci si mergand pe jos deci nu prea stiu cum de mai erau pe acolo dar in fine. (fun fact, Alex Ciocan a venit sa se pregateasca pentru triatlon si a alergat pe langa pustiul lui, Vlad, care a venit pe locul 3. Primul podium al celui mai tanar descendent al dinastiei Ciocan la mine la Paulesti, ce onoare!)

foto: Madalina Chirita

Situatia a devenit dificila pentru mine cand am auzit girofarele de la ambulanta. Este normal sa mai fie nevoie sa intervina ambulanta dar de data asta s-a anuntat accident grav pe epic intr-un loc periculos. Ruta de interventie era pregatita, dar gps-ul programat dupa share-locationul oferit de voluntarul de acolo ducea salvarea pe celalalt mal al Teleajenului in Boldesti-Scaieni.
                                             


Dupa intelegerea mea accident grav inseamna sportiv cu oase rupte, inconstient etc. Asa ca nu am vrut sa risc ceva ce as fi regretat toata viata (imi bag ceva in repercusiunile legale, eu ma gandeam – nu moare nimeni din cauza mea). Cand sa plec cu ambulanta ii cade usa laterala glisanta! De necrezut asa ceva. Merg sa anunt sa vina cealalta salvare dar pana ma intorc o prinde soferul cat de cat si tine cineva din interior de ea. Plecam la drum pe cea mai scurta ruta dar mai greu de mers cu masina, era doar riscul sa se sparga girofarul in crengi, dar ridicam eu de ele si putea sa treaca. Am ajuns in 10 minute la locul accidentului. Eu pana nu vedem care e treaba nu ma puteam calma, desi domnii din salvare si de la ASVSU erau chill.

                                     video: Dr Vasile Grososiu

Aici chiar shock si groaza, cazutul era Traian al meu de la Giant! dar m-a linistit repede ca nu are “nimic” desi sangera de la cap si avea multe excoriatii. Traian cunostea traseul si stapanea bine coborarea aceea abrupta dar din pacate acum a intrat cu prea multa viteza si pe abrupt s-a ridicat pe roata de fata si a cazut spectaculos. De aceea a zis si fata aceea de la ASVSU ca e accident grav vazand cum a cazut...

Punem usa la ambulanta inapoi si mergem pe ruta mai lunga dar mai usoara pt masina. Pe drum probabil de la zdruncinaturi situatia lui Traian se inrautateste si ambulantierii aleg sa mearga direct la UPU la judetean fara sa mai opreasca sa ma lase la start.
La urgente il interneaza pe Traian iar eu plec inapoi spre start 6 km pe bicicleta lui :)

                                            

Cat timp eram plecat cu salvarea ar fi trebuit facuta premierea la copii. Ii multumesc lui Catalin Lungu (echipa Drujbarii pe 2 roti) pentru ca a oficiat ceremonia in locul meu.

In cele 30-40 de min cat am lipsit de adunasera destul de multe lucruri de facut, asa ca imi cer scuze daca am fost expeditiv cu cineva sau daca am uitat diferite lucruri.

Desfasurarea conform planului a premierii a fost tulburata de faptul ca destul de multi participanti de la standard au intrat pe traseul scurt si au ocolit 2 checkpointuri, scurtand 5km. Explicatia pe care am gasit-o este ca la bifurcatia a doua unde traseul scurt vira la stanga si standard si epic virau la dreapta comisarul avea un singur semn (cu cuvantul “scurt” si o sageata la stanga). Posibil ca multi se uitau doar la sageata.
In mod normal daca erai atent la marcaje si vedeai ce scrie pe semn nu aveai cum sa gresesti. Se pare ca trebuie sa exagerezi cu marcajul si semnalizarea pentru ca unii sa le certifice drept “bune”. Din 500 au gresit 20, eu zic ca nu e asa rau.
Eu tin ca oricine ia legatura cu mine sa plece multumit si sa nu aiba dubii asupra seriozitatii mele, asa ca nu mi-a placut sa ii vad pe unii dezamagiti. Ii astept cu drag si la alta editie.

La final am incheiat cu bine, oamenii au fost multumiti, i-am impacat pe toti si am facut premierea unde i-am felicitat pe cei mai buni dintre ei.
Am incheiat ziua cu tombola cu premii oferite de SculeMannesmann.ro si cu biciclete de la Decathlon. Bicicleta de copii a fost castigata de baiatul unui ciclist din Ploiesti pe care il stiam din vedere. Nu aveam numarul lui de telefon si nici nu ii stiam numele complet, iar cand ne-am intalnit a zis "ia uite nici daca faceam blat nu iesea asa bine".

Bicicleta de adulti a fost castigata de Aneliya Karagozyan din Bulgaria, fosta campioana nationala care a castigat si competitia rezervata felelor elite. Foarte bine, avem oricum de invatat de la bulgari in domeniul ciclismului si al industriei de biciclete.

Promit sa ma gandesc la lucruri noi pentru editia urmatoare astfel incat sa nu existe monotonie si nicio editie sa nu semene cu alta. Si cu ajutorul lui Dumnezeu, poate pot programa si mai devreme concursul astfel incat sa avem cirese in premiera!

Multumesc si pe aceasta cale sponsorilor (Gatorade, Vision EC, AMRO Steel Complex, Decathlon, Primaria comunei Paulesti) MPG-ului pentru seriozitatea de care nu ma indoiesc si tuturor celor care au ajutat si au pus osul la treaba!

Cele mai tari momente din cariera mea

Desi acum nu mai am asa mult de zis ca in anii trecuti sunt destul de multi dintre voi carora le place stilul in care povestesc, asa ca voi mai reveni din cand in cand cu cate ceva. Va prezint cele mai tari momente din cei 10 ani de pedalat:

Cel mai intens efort

Cel mai intens efort, cea mai tare chinuiala, a fost fix la prima competitie si de atunci nu am mai putut repeta. Aveam 17 ani si doar vreo 4 luni de ciclism, eu credeam atunci ca asta inseamna concurs, mergi blana si vezi ce iese. Presupun ca luam ca atare diftonul “daca mai puteai sa mergi 1 metru dupa finish inseamna ca nu ai dat totul”. Am mai auzit chestia asta si la alti ciclisti din plutonul profesional, ca incepatori sa fie capabili de o asa fortare pe care ulterior sa nu o mai poata repeta. Sau poate o avea de-a face doar cu resimtirea efortului.
Cert e ca la Trofeul Ardealului 2007, un XCO cu distanta totala de 12-13km am pus nasul pe ghidon si pedala la maxim :)) nu imi amintesc ceilalti concurenti decat din poze, o parte din ei sunt veterani care mai alearga si azi. La final, am crezut ca am mers asa tare incat l-am intrebat pe antrenor daca am castigat – “Ei, nu esti chiar pe locul 1”. Eram defapt pe locul 5.

                       

Cea mai mare viteza atinsa

Ok, asta nu e chiar un moment. Dar de mici copii in fiecare dintre noi exista fascinatia pentru viteza intr-o masura mai mare sau mai mica. Fiind un ciclist usor, eu trebuia sa dau niste pedale in plus fata de altii sa obtin aceeasi viteza la vale. Cam asta ironia cu cataratorii, in general se duc tare la deal si mai incet la vale. La kilogramele pe care le am acum sigur o sa imi fie mai usor. N-am ceva supersonic cu care sa ma laud. Anul trecut la Road Grand Tour – Drumul Vinului am atins 86 km/h pe Galmeia iar in 2014 88km/h in Turul Sibiului pe drumul spre Sebes. Poate o sa ajung odata pe zona aceea de pe Transalpina unde se spune ca poti sa iei suta.

                       

Momentele revelatiei

Multi prieteni imi povestesc mereu cu drag de prima mea performanta la sosea, probabil ai ghicit daca ai mai citit blog-ul asta, este Cupa Emmedue 2012. A fost special pentru ca eram necunoscut in ciclismul de sosea dar eram extrem de puternic atunci. Dar aveam deja 22 de ani si daca chiar vroiam sa fac ceva in sportul asta atunci era momentul sa fac ce trebuie. Defapt ii si spusesem antrenorului ca o sa castig inainte de start, dar el credea ca fac misto de el.

                                

Demonstrasem ca pot sa fiu cel mai bun catarator in Romania, dar asta e ca si cum ai fi cel mai bun matematician din Insulele Vanuatu. Cateva luni mai tarziu am vazut ce inseamna ciclismul profesional, daca chiar ai valoare aici trebuie sa o arati. Atunci am reusit locul 3 (U23) pe etapa de pe Trans in Turul Sibiului, cu un ecart de sub 1 minut fata de castigatorul la general. Cand muncesti mult si rezultatul este peste astaptarile tale ai satisfactie enorma. Cu aceasta ocazie am trecut si la alt nivel de respect in relatia cu ceilalti ciclisti (la cei vetrebrati ma refer). Ar trebui sa mentionez ca echipa la care eram atunci CS Otopeni isi dorea sa il aduca in lot pe bulgarul Vladimir Koev (o motoreta cu state vechi in ciclismul balcanic) dar in acea zi, antrenorul Alex Ciocan a zis “nici nu mai avem nevoie de Koev”.

Cea mai mare dezamagire

Inca este ca o enigma pentru mine sa imi dau seama ce a mers prost in ziua campionatelor nationale din 2014. Traseul (drumul vinului) era cat se poate de favorabil pentru mine motiv pentru care plecam ca favorit. Cu siguranta am gresit tactica ascultand pe cine nu trebuia ingaduind astfel prea multi evadati. Dar cred ca din cauza presiunii am si clacat fizic, in concurs am avut niste tulburari ale vederii iar la final mi s-a facut rau din nou. Daca avem maturitatea de acum se intampla altfel. Acum nu stiu daca chiar e cazul de dezamagire, dar cand faci calculele si da cu minus nu poate sa iti convina.

                       

Cel mai amuzant moment

Eram la un concurs de MTB pe la Rasnov, care e de altfel si cel mai prost organizat concurs pe care l-am vazut. Era si ceva duatlon atunci,  a carui proba de ciclism avea startul cam cu 40 min inainte de proba mea, asa ca am plecat pe traseu atunci un un prieten care mergea la duatlon, ca sa-l lansez bine si eu sa-mi fac incalzirea. Problema e ca era asa prost marcat incat n-am mai stiut sa ma intorc la finish, am mers taras-grapis prin pizdis pana am iesit chipurile in Rasnov. Problema e ca startul se daduse deja de vreo 5 minute.
Am plecat asa si am tot recuperat pana am ajuns pe locul 2, fiind nemarcat traseul cred ca am mers aproximativ pe unde trebuia pentru ca am trecut prin reperele cheie. La un moment dat ma intalnesc cu locul 1 care venea in contrasens pe traseu :)) Probabil era foarte deceptionat pentru ca nu prea s-a mai opus la sprintul final.

Cel mai periculos moment

Tot asa la o caterinca de concurs pe la Sf Gheorghe cu traseul marcat aiurea am ajuns ma ratacesc, am revenit pe traseu, si cum nu mai era rost de podium am mers usor dupa un concurent care parea a fi din zona. Dar si el ne-a ratacit, cand oprim sa vedem care e treaba omul isi da ochelarii jos si vad ca are doar un ochi. Great! mi-am gasit ghidul potrivit =)) O iau apoi pe alta carare care parea sa duca spre civilizatie, dar aud un fosnet de pe marginea drumului, un ursulet tocmai imi taie calea :o Am schimbat imediat directia in partea opusa fata de unde s-a dus ursul.

Momentul “de ce n-am stat eu frumos acasa?”

La egalitate as zice Prima Evadare 2016 si CN de maraton 2011. Oricum ambele au ca si cauza durerea anala a organizatorilor. PE e destul de recenta si stim cu toti care a fost situatia si cam cata carne s-a bagat in frigiderul Sardan & co. La Campionatul National de maraton deja s-a intrat intr-o zona periculoasa, pentru ca trebuia sa repeti de 3 ori un traseu cu 15 km urcare si 18 km coborare (99km in total), pe ploaie, 3 grade si cu zapada in cel mai inalt punct. Cam jumate din sportivi au abandonat atunci (vorbim de sportivi de performanta) de frica degeraturilor. Eu am terminat, chiar pe locul 3, cu medalie de bronz cu gust de noroi.

                       

Cel mai frumos moment

Eram impreuna cu Michael Rasmussen inaintea showului de seara de la Turul Sibiului, atunci a observat ca am reusit sa urc la Paltinis langa Stefan Schumacher (castigator al tricoului de cel mai bun catarator la Turul Frantei atunci cand era pe high-octane). L-am rugat sa aprecieze rezultatele mele dand de inteles ca n-am nevoie de gadilaturi la ego. Mi-a confirmat ca am talent pe specialitatea pe care mi-am ales-o. Rasmussen e un om care era sa castige Turul Frantei si la vremea lui era mai tare decat Contador pe munte. Am fost extrem de fericit sa aud chestia asta si deja m-am simtit ca un ciclist profesionist :P

                       

Pe langa toate astea mai sunt multe alte amintiri grozave pe care le cunosc prietenii mei mai apropiati despre care poate o sa povestesc cu alta ocazie.

Drumuri bune,
Adi