Biografie

          Cariera mea...

     Am inceput ciclismul la 17 ani, tarziu ar spune orice antrenor de ciclism. Mai ales ca inainte de asta nu am practicat niciun sport in mod serios. Dar mi-a placut mereu miscarea si in anul 2006 am redescoperit placerea pe doua roti. Bicicleta mea din copilarie abia mai mergea, asa ca mi-am incropit ceva cat de cat care sa mearga la turele de 40-50km. Si asa am inceput sa dau ture tot mai lungi, tinand in spate rucsacul meu cu 2 kg de scule din care iesea o pompa de podea.
          Dupa o vara de mers asa am inceput sa devin mai bun si prespun ca vazand ca am ceva potential si probabil din dorinta ascunsa de a nu trece anii copilariei fara a descoperi ceea ce inseamna un sport de performanta am hotarat sa ma inscriu intr-un club de ciclism.
           In lunile dinaintea anului 2007 am inceput un program intens de pregatire cu genuflexiuni, alergari centru Ploiesti – gara sud si niste exercitii pentru respiratie care imi pun zambetul pe buze ori de cate ori mi le amintesc.
           Eram neobisnuit de scund pentru varsta mea si sfrijit. Din cauza apectului fizic imi propusesem ca inainte de a ma adresa clubului local de ciclism sa ma pregatesc bine, pentru ca altfel sigur nu m-ar fi luat in seama.
            In decembrie 2006 l-am cunoscut printr-un prieten comun pe Vlad Dinu, el impreuna cu alti 2 ciclisti (Gabriel Coasa) si (Liviu “Cioc” Petre) si antrenorul Eugen Dulgheru puneau bazele unui club nou de ciclism: CS Conpet. Problema era ca acel club era de mountain-bike, ori eu nici nu stiam ca exista asa ceva, ce vroiam eu era “ciclism pe cursiera”.
           Dar aveau nevoie de juniori si m-au pacalit “lasa ca faci tu sosea mai incolo”. Mi-am cumparat o cursiera entry-level din economii si alocatii si am inceput sa ies la primele antrenamente cu ei fix de la 1 Ianuarie 2007. Primii mei invatatori au fost impresionati de la prima tura iar eu am fost incurajat cand mi-au zis “dar tu ai mai facut ciclism nu e asa?”

"Esti destul de slabanog, cred ca o sa urci bine" - Cioc la primele antrenamente.

         In primavara a venit timpul pentru prima competitie, urma sa mearga doar un singur junior, m-am straduit sa arat ca eu merit cel mai mult si m-au ales pe mine.
        Prima mea participare la ciclism a fost la XCO-ul numit “Trofeul Ardealului” la Targu Mures. Dintre participanti care “mai traiesc” si astazi amintesc pe Zoltan Sipos, Ionut Zdraila si Eduard Grosu.  La Trofeul Ardealului de atunci eu am apasat acceleratia la maxim de la start si nu am ridicat piciorul pana dupa finish, habar n-am cum am reusit sa ma chinui asa, n-as mai putea acum (am mai auzit chesita asta la ciclisti profesionisti). Am incheiat pe locul 5.

                        

         Peste cateva saptamani la urmatoarea competitie am recalculat lucrurile si am incheiat pe locul 2. De-aici incolo m-am tot familiarizat cu podiumul. Am mai avut un “brakethrough” in 2008 cand am inceput sa ma antrenez strategic. Un rezultat pe care mi-l amintesc cu placere a fost “Maratonul Banatului” unde am ocupat locul 1 atat la juniori cat si la general. Tot in acel an am terminat traseul lung de la Geiger, 90km in vreo 6 ore pe locul 7 (fara sa existe categorie de juniori) Cred ca sunt cel mai tanar finisher al acelui traseu pana in ziua de azi.
       Titlul de vicecampion (intrecut de sprinterul sadea Grosu) national de MTB maraton din acel an mi-a adus energie noua cu care sa intru in etapa de seniorat a carierei mele.

        In primii ani ca senior 2009, 2010 nu am avut multe ocazii sa epatez cu adevarat. Desi din cand in cand mai reuseam cate ceva notabil (medalii la campionatele nationale).  Dar am avut mereu motivatie pentru ca atunci a fost momentul cand ciclismul a inceput sa ia amploare ca sport de masa. Deci pot spune ca am facut parte din fenomenul “bicicleta-concurs” dinainte sa fie cool.

                               

        In anul 2011 echipa din care faceam parte a organizat Cupa Emmedue, o competitie inedita formata din doua etape una de sosea si una de mountainbike. Pentru a figura in clasamentul general trebuia sa participi la ambele competitii, si asa am ajuns in prima data la sosea, incurajat si de faptul a traseul avea multe catarari. M-am descurcat foarte bine si mi-a placut la sosea, ba chiar aproape am castigat dar o defectiune m-a trimis pe locul 3.
         Eram constient ca a fost totusi un concurs de amatori, si greii au lipsit, asa ca in acelasi an am vrut sa particip la campionatul national, cu obiectiv sa raman in primul pluton mai mult de 75% din traseu, era suficient sa vad daca e de mine sau nu. Am constatat ca merita incercarea chiar daca unii antrenori sustineau ca “nu am viteza” la 21 de ani. Am hotarat sa ma axez pe sosea, oricum mountainbike-ul mi se pare mult mai frumos in afara competitiei. Daca vrei sa arati cat de puternic esti fizic, soseaua e proba adevarului.

         In 2012 Mircea Romascanu a fondat sectia de ciclism a CS Otopeni, un club adevarat cu tot ce ii trebuia. Buget suficient materiale bune si dorinta de a face treaba. Dl Romascanu impreuna cu secundul lui, Alex Ciocan cautau cei mai talentati tineri. Evident ca nu mi-era usor sa intru acolo cu CV-ul gol, conditiile erau strice, iar sportivii care nu erau in stare sa adere la regulament erau dati afara imediat. Dar i-am rugat sa ma aiba in vedere si sa ma anunte cand vin cu antrenamente intre Ploiesti pentru a ma alatura.

"I-ai distrus mai baietelule" - Mircea Romascanu

            Am intrat in CS Otopeni cam la limita dupa ce am dovedit ce pot la un cantonament, iar apoi am luat startul cu ei in prima cursa, care se intampla sa fie aceeasi Cupa Emmedue la care debutasem cu un an in urma. Datorita echipei puternice mi-a fost destul de usor sa iau locul 1 cu avans. Tot atunci am castigat si premiul pentru cel mai bun catarator. Dar antrenorului nu ii venea sa creada, era pe jumatate iesit pe geam din masina ovationandu-ma pe ultimii kilometri. Impresionasem pe multi atunci, dar eu ma bucuram ca mi-am gasit specializarea.

                     
                                          Boy and men 2012

            Urmatoare ocazie la care am epatat a fost Turul Sibiului 2012, in etapa cu finish la Balea Lac am incheiat pe locul 13 (locul 3 intre sportivii U23). Nu suna a mare lucru, dar sa vii la mai putin de 50 de secunde de Matija Kvasina (castigatorul Turului Romaniei din acel an) dupa cateva luni de cand te-ai apucat de sosea era ceva iesit din comun, iar handicapul respectiv se anula lejer prin acumularea de experienta. Lumea din ciclismul romanesc se bucura ca a rasarit cineva care promite. Turul Sibiului avea sa fie target-ul meu in sezonul urmator.

           Din pacate in timp ce ma aflam in cantonament in Spania in 2013 am aflat ca echipa Otopeni s-a desfiintat. Motivul nu conteaza, la noi ce e bun nu tine mult timp...
            Aveam cantonamente si curse de pregatire planificate, si de-odata totul trebuia regandit caci nu vroiam sa renunt asa.
             Acum nu mai imi era greu sa gasesc o echipa in tara. Am ales CS Dinamo Mazicon, echipa antrenata de Radu Selejan. Bugetul si entuziasmul de la Otopeni erau de domeniul trecutului, dar macar Radu incerca relanseze sectia istorica a CS Dinamo.

          
          Obiectivul anului a ramas Turul Sibiului, care in acest an a trecut la categoria 2.1, deci participarea nu putea fi posibila decat alaturi de o echipa nationala. Langa cele mai bune echipe din Europa am avut din nou performante foarte bune pe catarari dintre care amintesc incheierea cu un ecart de 2’30” de Davide Rebellin (1 din 2 ciclisti care au reusit Coroana Tripla din Ardeni) si urcarea cot la cot cu Stefan Schumacher (fost cel mai bun catarator din Turul Frantei) la Paltinis.

         Succesul meu l-a uimit pe Radu Naum, jurnalistul care comenta Turul Sibiului. El m-a invitat la emisiunea sa alaturi de Michael Rasmussen (om la care ma uitam cu cativa ani inainte cum era sa castige Turul Frantei).
         Am obtinut in acel an tricoul rosu, distinctia pentru cel mai bun roman din clasamentul general al Turului Sibiului, si premiul “Gazeta Sporturilor” pentru cel mai combativ ciclist al zilei. Era grozav, dar eu in naivitatea mea credeam ca marele castig e ca am impresionat oamenii potriviti si ca sigur o sa pot sa fac trecerea la o echipa care sa imi ofere conditiile de care are nevoie orice sportiv si mai ales, participarea frecventa la evenimente in Europe Tour.

              "You must have talent" - M Rasmusen   

  
      De unde...? Singurii cu care am avut contact au fost niste impresari-samsari interesati de putinele mele puncte in Europe Tour dar nici o echipa continentala.
       Poate era prea ambitios planul meu, mentionez ca pana acum nu s-a intamplat niciodata ca un ciclist roman sa faca pasul din Romania intr-o echipa continentala (una din strainatate, nu vorbesc de acea caterinca cu nume de apa minerala), exceptie face Edi Grosu, care a trebuit sa se exileze cativa ani in Italia pentru a stabili relatiile necesare.

      In 2014 am vrut sa incerc din nou acelasi lucru, dar acesta este anul in care ciclismul romanesc a inceput sa alunece in mormant gratie unui anume domn retardat. Iar prin desfiintarea Turului Romaniei chiar nu am mai avut nici macar o singura competitie de pregatire. Ar fi fost greu sa ma prezint la Sibiu chiar si cu forma din editiile trecute care stiam ca nu imi va aduce rezultate care sa-mi schimbe viata.
      Dar m-am incapatanat, si in data de 18.07.2014 am produs, cred eu cea mai buna performanta a mea. Este vorba de o etapa de 162km cu finish la Balea Lac pe care am inregistrat o medie 38.57 kmh. Cine vrea, sa calculeze TSS-ul si puterea normalizata, cine nu sa ma asculte cand zic ca s-a fugit exact ca la Turul Frantei, si eu cu pregatirea mea si programul competitional de Riders Club am facut fata. Asa tare s-a fugit in acel an incat 90% din echipa nationala a abandonat.
      Dar nici asta n-a ajuns, nici ca am devansat pe munte ciclisti ca Diego Rosa (il veti vedea in 2017 in echipamentul Sky) nici ca am atacat si luat avans peste trena impusa de echipa Pro Continentala Androni Giocattoli pe o catarare de 20%.
      Om fi noi in Uniunea Europeana, dar in sport e mult nationalism, si fara conexiunile potrivite nu ai nici o sansa sa faci performanta la adevaratul tau potential. Recomand oricarui tanar care stie sigur ca are talent sa fuga in Marea Britanie sau prin Italia sau oriune e ciclismul pe val si sa isi incerce norocul acolo. Sa se intoarca poate doar la parastasul ciclismului romanesc.
       Ajunsesem sa vad la televizor pe multi ciclisti cu care concurasem si stiam ca sunt mai slabi ca mine...

                       

        Stiindu-mi adevaratul potential evenimentele nationale nu imi mai aduceau satisfactia de alta data. Mi-am cam pierdut orientarea catre performanta, mai ales ca anii treceau. Anii 2015, 2016 i-am abordat dintr-o perspectiva fun. Sigur ca as putea sa revin la forma de alta data, dar care e rasplata mea? Cateva sute de lei premiu? No thanks. Daca ai mai mult de 19 ani si iti lipseste traiectoria spre profesionalism eu nu cred ca sportul trebuie sa mai fie prioritatea ta numarul unu.

            Acum sper sa nu fi lasat impresia ca toti acesti ani de care am povestit au fost o decepte peste alta deceptie, la vremea aia chiar nu se simtea asa. Am castigat enorm de pe urma sportului. A fost matrita pentru schimbarile ce vin la intrarea in viata de adult.
             Dincolo de locurile minunate si prietenii pe care mi i-am facut, lucuri pe care le poti realiza la orice nivel al sportului. Partea de performanta a contribuit mult la dezvoltarea mea personala, atat fizic cat si psihologic. Cand realizezi lucruri crezute imposibile ai alta energie cu care sa abordezi provocarile vietii. Acesta este motivul pentru care orice copil ar trebui sa incerce sa faca un sport.

            A fost o decizie grozava sa practic acest sport, si mi-am luat angajamentul sa promovez ciclismul si sa ajut pe oricine imi cere ajutorul sa descopere puterea ce se ascunde in spatele aparent banalei practici de a merge tare cu bicicleta.